I got a job for you!

Nu, din păcate e doar un job, mai bine zis, o idee pentru un job care, în mintea mea bulversată, vă v-a aduce profit.

Profit(pentru mine)= să profiți de cineva în orice mod cu putință.

Așa… să purcedem. Povestea acestui job începe cu o dezamăgire, desigur, toate ideile geniale vin dintr-un moment de kkt-literalmente.

Se făcea că îmi căutam perechea de cizme perfectă pe okazii, până când am dat de raiul din monitor, niște cizme maro, cu toc gros, dar nu prea gros, cu platforme înalte dar nu exagerat. era combinația perfectă dintre practic și genial. Mai comandasem înainte niște cărți de pe okazii așa că a apăsat cu încredere butonul „cumpără”. Tipul care vindea produsul avea un site, nu mai auzisem niciodată de el, adevărul e că era cam dubios, părea kitsch, manelistic și ca ieftin, dar nu la prețuri. În fine, am luat numărul de telefon, e-mailul și am așteptat cu o răbdare controlată să îmi vină dragostea.

Într-o dimineață cețoasă, taică-meu vine de la poștă cu un colet cam mic și sfrijit.Încercând că ignor ceea ce era destul de evident, am sfâșiat, practic, ambalajul până am dat peste ceva care poate fi numit cârpă. În pachețelul meu se aflau două materiale cu un imprimeu auriu lipicios și îndoielnic, sigilate de un celofan pe care scria ceva în chineză sau coreeană, nu știu sigur; însă, atât de colorate erau țoalele, încât puteau să fugă de acasă, să dezvolte o personalitate proprie, să termine facultatea de drept și să fugă cu circul.

Indignată, dezamăgită, dar mai ales terifiată la gândul că voi suporta morala specific părintească cel puțin o lună din cauză că am dat 200 de lei pe AȘA CEVA, am sunat la tipul-fostul proprietar al chinezăriilor care stăteau în fața mea și îmi bântuiau visele, i-am cerut explicații.

Va continua…

Deviația strică reputația

Dacă tot au postat bloggerii feedback (aici mă refer în special la Andreea Ursu), de la Social Media Snow Camp, am să tratez tema reputației online plecând de la ce au spus câțiva dintre ei.

Victor Kapra zicea că „Social Media ar trebui să funcționeze pe principiul „știu pe cineva”. Da, dacă pornim de la ideea că cei care se aseamănă se adună, chiar și online, din click în click dai de cineva și cineva (dacă vrea) dă de tine,  în final nu astfel este determinată reputația; adică, nimeni nu te va categorisi pozitiv sau negativ în funcție de site-ul sau blogul care l-a trimis la tine, ci mai de grabă din profilul pe care îl construiești pe blog sau pe rețelele de socializare.

Cabral  spunea că „cel mai sigur mod de a-ți pierde followerii și fanii e de a te lăuda singur”. Nu neapărat, inegalabilul Charlie Sheen a postat pe contul lui de Youtube (Sheen’s Korner) câteva clipuri în care-fiind probabil fumat- s-a lăudat și s-a autoproclamat în toate felurile, plus că a mai băgat și câteva cuvinte urâte la adresa lui Chuck Lorre… și totuși nu și-a pierdut fanii, ba mai mult, anul ăsta stabilit un record mondial pentru cel mai scurt timp în care s-au înregistrat un milion de followeri la contul lui Charlie pe Twitter.

Chinezu l-a citat pe Socrate care zicea că ”Buna reputație înseamnă efortul de a fi mereu ceea ce vrei să pari că ești”; bun, asta e cu două tăișuri. De ce ai vrea să ”pari” cumva, ideea este să fii autohton, nu? Dar, dacă ai mari șanse să dai greș fiind adevăratul ”tu”?

Ceea ce mi-a atras atenția și m-a determinat să doresc să mă schimb puțin privind reputația online a fost o întâmplare nefericită în care cuvintele și pozele mele au fost percepute greșit. Da, e adevărat, scheletul din dulap ar trebui să rămână un secret, însă cum să mă cenzurez într-atât încât să nu îmi afecteze partea kinky a personalității mele, CUM?

Fiecare cu jobul lui

Ca să evităm situații neplăcute atunci când vrem să organizăm un eveniment sau o campanie, cel mai bine ar fi să ne documentăm în legătură cu invitații sau speaker-ii, să știm cum preferă să fie prezentați, dar mai ales care este titlul pe care îl preferă în dreptul numelui. La cadrele didactice din învățământul superior este destul de clar, însă la reprezentanții media cum le spunem?

Dacă încercăm să delimităm clar termenii de blogger și jurnalist, găsim câteva diferențe evidente. Spre exemplu, jurnaliștii au domenii de activitate bine stabilite, iar prin natura jobului sunt obiectivi în articolele lor; bloggerii decid domeniile principale pe care se axează în conținut în funcție de public și sigur sunt subiectivi prin natura suportului pe care scriu.

Jurnaliștii au o facultate a lor, pe când bloggerii (rectificare) abia în 2009 și-au înființat o ,,Școală de blog” , iar diplomele cel mai probabil că nu pot fi co(u)mpa(ă)rate.

Dacă citim profilul unui jurnalist, care ulterior și-a făcut și un blog, la ocupație va scrie prima oară jurnalist, apoi blogger- asta în cazul în care are succes în blogosferă, ceea ce înseamnă că marea majoritate consideră că a fi blogger ori e un job alternativ, pe lângă alt job, ori că blogging-ul este un hobby, o pasiune sau o necesitate în profesia de jurnalist.

Pe de altă parte, în Statele Unite, bloggerii invitați la evenimente au ecusoane pe care este scris ”blogger”/ ”press”.

Bottom line is: cunoaștem diferența dintre bloggeri și jurnaliști, însă, ca specialiști în PR ar trebui să știm că mulți dintre jurnaliști, mai ales veteranii, au o atitudine aproape negativă față de bloggeri, au mândria lor și s-ar putea să fie indignați dacă sunt confundați sau puși laolaltă cu micuții mâncători de SEO.

Că tot veni vorba, mi-ar fi plăcut să merg la evenimentul ăsta și să observ detaliile.

Ai parte?

Vă mai amintiți de super faimoasa, super erotica reclamă la Kandia?

Cred că aveam vreo 13 ani când reclama era difuzată la televizor și îmi amintesc acel sentiment-de puber scârbelnic- când abia așteptam să vină pauza publicitară, o prindeam destul de rar, mai ales că se difuza la ore târzii și doar pe anumite canale tv, iar eu, ca o elevă silitoare și conștiincioasă, închideam televizorul la ora 8 și jumătate ca să mai pot citi încă o oră înainte de culcare, așa că nu prea apucam să mă bucur de reclama mea preferată.

După cum ați observat, iubirea  mea pentru hedonismul erotic s-a manifestat de la o vârstă fragedă, deci înțelegeți nemulțumirea mea când am văzut că reclama a dispărut de tot de pe posturi. Eram revoltată, indignată, dar mai ales frustrată la ideea că nu o voi mai vedea niciodată, adică… era reclama mea, simțeam că făcea parte din adolescența mea precoce, prima oară când am văzut reclama la ciocolata Kandia a fost prima oară când am realizat că mi-ar plăcea să lucrez sau măcar să cochetez în domeniul și cu publicitatea și advertising-ul.

Am auzit ulterior că a fost interzisă pentru că imaginile erau prea deocheate, că era prea mult chiar și pentru o reclamă și cică mai era și cu tentă rasistă pe deasupra.

Ei… cu tristețe în sufletul meu de carne și cu dorința încă în suflet😛 vă spun că mi-ar plăcea tare mult să mai văd reclame din astea. Știu că există astfel de reclame, dar nu sunt difuzate pe tv; în ciuda reglementărilor CNA, mult mai restrictive acum, aș vrea să deschid și eu într-o zi televizorul și să rămân fascinată, măcar puțin impresionată sau gâdilată de o reclamă de acest gen.

Fie că sunteți sau nu de acord cu mine, sigur aveți vreo reclamă care v-a marcat anii ”copilăriei” și încă păstrați acele reminiscențe în mintea voastră, sau n-am dreptate?

Cu cine ai vrea să o faci?

Să mergem într-o lume paralelă, în care toate evenimentele decurg după bunul nostru plac. Să zicem că suntem cei mai cunoscuţi bloggeri şi avem sute de mii de follow-eri. Să ne imaginăm că lumea ne ia în serios şi că firmele şi companiile vor să colaboreze  cu noi  prin advertising pe blog nostru. Aici vine marea întrebare?

Cu cine aţi alege să colaboraţi? În ce măsură aţi alege un brand pentru bani în defavoarea gusturilor voastre cu privire la acea companie?

Eu, spre exemplu, nu aş alege Danone şi campania „obiceiuri sănătoase” de la Activia pentru că nu îmi plac iaurturile, iar dacă voi ajunge să am probleme ca menopauzatele din reclamă mai târziu, probabil că îmi voi nega bătrâneţea şi voi trăi în depresie (asta dacă nu reuşesc să atrag un puştan care să mă „întinerească”).

În rest, cred că aş accepta să colaborez cu relativ orice companie. Mi-ar plăcea să am ads cu un conţinut de genul: metode contraceptive, mărire de penis, de sâni, teste IQ online, pantofi, cabinet de obstetrică şi ginecologie şi tot aşa.

Ca să revenim în lumea noastră, aş spune că cel mai probabil oricare din noi ar colabora cu tot felul de branduri, companii şi firme dubioase pentru că, în final, avem toţi nevoie de bani, problema este că nu prea avem public, suntem încă mici, invizibili şi mulţi dintre noi vom rămâne aşa în blogosferă.

În rest, keep on dreamin’! … sau n-am dreptate?

Oh, no you didn’t!

Lari mi-a dat leapşa şi se pare că trebuie să spun care cred eu că e cea mai urâtă modalitate de a răspunde la comentarii negative.

Eu cred că depinde de situaţie; dacă postezi texte de rahat şi ai ceva ceva follow-eri, atunci cel mai probabil că ei vor reacţiona negativ sau cel puţin neutru, i.e. nu vor comenta deloc. Când asta se întâmplă, cel mai penibil lucru pe care l-ai putea face ar fi să îţi dai comment singur.

Dacă postezi texte cu teme delicate sau controversate, cu siguranţă vor fi două feluri de comment-uri, pro şi contra. Dacă ai noroc şi mulţi vizualizatori, se vor ataca unii pe alţii, dacă nu, va trebui oarecum să le dai replică la cei care depăşesc măsura-desigur trebuie să te asiguri că ai câştig de cauză. Cea mai urâtă situaţie ar fi cea în care începi să le-o tragi cu înjurături.

Când cei care comentează te atacă direct pe tine în comment, nu textele tale, atunci treaba e complicată. Pe de o parte tu vrei să araţi că nimeni nu face mişto de tine, pe de altă parte vrei să pari educat. Cea mai proastă mişcare pe care ai putea să o faci ar fi să îţi înşiri toate calităţile într-un reply, să te ridici în slăvi şi să te flatezi singur ca să îl faci să înţeleagă că eşti un zeu şi cum de şi-a permis să pună degetele lui de muritor pe tastatură şi să dea un asemenea coment lui alpha şi omega al blogurilor.

Cam atât mi-a venit în minte să scriu în legătură cu acest subiect.

Dau leapşa mai departe la:

Costel

Caius

Alisa

Iza

Relu

Bad XXX

Am încercat să fiu serioasă, dar nu am reuşit (adevărul e că nu am încercat prea tare). O situaţie de bad PR poate fi cea a blondei cu paie în loc de creier, Paris Hilton, adică publicarea pe site-uri a unui filmuleţ porno cu ea şi un tip care o călărea.

Recent am citit pe Twitter şi despre Kim Kardashian (ass-star-a devenit faimoasă pentru curuleanţa ei) unde scria că există un video cu ea şi fostul ei iubit tot în ipostaze XXX. Nu ştiu dacă a vrut bomboasa să copieze strategia moştenitoarei lanţurilor hoteliere Hilton, dar dacă e aşa, clar e bad PR pentru că e căsătorită. Nu e chiar aşa grav ca o situaţie în care un preşedinte este prins cu amanta, dar e undeva pe acolo, mai ales că tipa chiar avea „fani”.

Deci, Domn Profesor, am scris despre o situaţie reală de bad PR online😛

Câte găuri avem?

V-aţi prins că am pus titlul ăsta pentru că…. ei pentru că îmi place să scriu porcos, dar mai important decât asta e că trebuie să postez ceva ca să am 15 postări pentru domnul Ciurel. Aşa că voi spune doar atât în completarea şi clarificarea titlului: câte lacune avem (mai ales într-ale scrisului)? Dar dacă domnul Ciurel decide să ne condamne prin silnicie şi ne va cere să postăm în engleză?

I, I follow…I, I follow!!!

De ce vă faceţi cont pe Twitter? Postaţi pe Twitter sau doar urmăriţi postările altora?

Dacă aveţi sau nu cont pe reţeaua păsăricii nu mă priveşte, nu îmi pasă, dar vă zic doar că un cont pe Twitter poate deveni un instrument folositor pentru PR-işti, iar colegii care au cont pot confirma sau măcar pot minţi de dragul ciripitoarei albastre :p

E simplu (credeţi-mă e simplu dacă şi eu m-am prins), dacă ştiţi cui să-i daţi follow veţi avea ştiri, evenimente şi entertainment  la botul calului şi nici măcar nu va trebui să vă daţi cu părerea, o vor face bloggerii, voi trebuie doar să citiţi, eventual să trimiteţi un comment şi tai, tai!

Nu zic să vă faceţi cont sau să deveniţi fani, zic doar că reprezintă un avantaj.

Dă în târfă

Campania online numită „Hit the bitch” a fost lansată în 2009 de către PR-iştii din Danemarca pentru a veni în ajutorul femeilor care şi-o luau la trei coaste de la soţii sau iubiţii lor. Din câte am citit, campania încă se desfăşoară, deci s-a transformat mai de grabă într-un site pentru danezii care vor să-şi descarce violenţa online. Ca să mă înţelegeţi mai bine am să vă povestesc pe scurt ce e cu site-ul ăsta: pe prima pagină apare o tipă cam speriată pe care poţi să o loveşti până îi dă sângele pe nas; partea freaky-cu cât o loveşti mai mult, cu atât devii mai tare şi mai gangsta, iar ea cade în comă ca o nenorocită care a avut tupeul să pună ochii pe tine.

Mi-e teamă să mă gândesc ce ar face românaşii ciobănaşii noştri dacă ar fi un astfel de site şi la noi, poate ar scădea numărul de crime de prin satele astea din cucuieţi, unde Ion o înjunghie pe Mărioara pentru că şi-a dat-o în cucuruz cu fratele lui.