Don’t F..k a book! Facebook!

De multe ori mă gândesc la timpul pe care l-am pierdut făcând numai prostii (de tot felul :D), ba citeam nişte cărţi care nu aveau legătură cu materiile pe care le studiam, ba citeam numai articole freeky din care îmi culegeam inspiraţia pentru gândirea mea bolnavă ş.a.m.d (nu am mai folosit de mult abrevierea asta).

Apoi a apărut Facebook-ul, satana învăţăceilor de pretudindeni. Zic şi eu aşa… nu vi se pare că vă cam ispiteşte când ajungeţi acasă şi în loc să vă puneţi pe treabă, parcă mai de grabă aţi juca Sims Social, Farm Ville sau tot felul de crescătorii de porci virtuale prin care să devii fermierul sau grădinarul perfect (România chiar are potenţial în domeniul agriculturii…)?

 

 

Anunțuri

Cum s-o faci în grup

Vă mai amintiţi orele de istorie din clasele mici, când învăţam despre triburile incaşe, dacice, indiene bla, bla? Ei bine, tribul are altă conotaţie acum, în terminologia PR-ului îndeosebi, cel puţin aşa scrie pe site-ul ultra frecventat de toata grupa noastră http://www.mindjumpers.com.

Cică aşa procedează companiile în ultimii ani: „cheamă” lumea pe la forumuri, pe la bloguri, îi invită la comentarii pentru ca mai apoi să creeze un fel de pastişă după toate ideile altora puse laolaltă şi încropesc idei şi proiecte de campanii care de regulă au succes.

Ideea e bună, plus că e mult mai plăcut în grup, de cele mai multe ori totul se termină cu bine, dar partea proastă e că la final cei mai breji sau mai sprinteni la minte îşi asumă meritele. 😛

Ai fost băiat rău şi trebuie să te legăm!!!

Dacă tot trebuie să vorbim despre bad PR, hai mai întâi să vorbim despre moravurile oamenilor din jurul nostru şi despre ce influenţă au ele asupra noastră.

Ei, hai să dăm câteva exemple. Ce ziceţi râsul isteric cu tente spasmodice ale unui personaj cunoscut nouă şi care ne predă într-un mod atât de „amuzant” şi creepy în acelaşi timp?

Dar mai e: imaginaţi-vă la bazinul de la baza II al Politehnicii, ieşind din apă relaxaţi, când deodată se arată persoana pe care aţi respectat-o atât de mult, care stătea în faţa voastră în sacou şi pantaloni, iar acum e acoperit doar de un costum de baie. Nu spun că e un lucru rău, dar personal, nu aş mai putea să mă concentrez la seminarii sau la cursuri la fel dacă mi s-ar întâmpla asta. Câţiva drintre noi au văzut şi „partea cealaltă”, poate nu au vrut să facă mare tevatură din acest lucru, dar dacă ar face, ce ar spune?

Dar ce ziceţi de domnul Ciurel? E simpatic, ştie el ce zice, dar nu prea auzim ce zice (nu doar pentru că am stat în spate la ultimul curs), mi-au confirmat asta şi fetele din primul rând, asta e o problemă, pentru că oricât am încerca să fim atenţi, cuvintele par să se piardă pe drum, între o mustaţă şi aerul irespirabil din Ca3.

Asta numesc eu o comunicare nereuşită, care ajunge distorsionat, care lasă loc de interpretări sau neînţelegeri în rândul publicului său.

🙂

Cu cât e mai mare cu atât e mai bine

Domnul Ciurel mă inspiră în fiecare zi. Bine, poate nu în fiecare zi, doar când ne predă nişte cursuri atât de interesante şi entuziaste. Nu auzeam prea bine ce dicta acolo despre publicaţiile utilizate în relaţii publice, dar am tresărit când l-am auzit spunând câteva cuvinte magice, muzică pentru urechile mele: „cu cât e mai mare cu atât e mai bine”.

Ei, ce ziceţi? Voi ăştia care aţi fost mai atenţi decât mine, spuneţi-mi care a fost ideea şi de ce a ales domnul Ciurel să folosească această analogie când ştia că sunt în sală.

Cum să o faci în PR

Nu sunteţi de părere că relaţiile publice seamănă puţin cu relaţiile sexuale?

Hai să luăm poziţia misionarului de pildă, parcă seamănă cu marketingul direct, pentru că sunteţi faţă în faţă, dar nu faceţi o treabă prea bună. Atunci cănd mai există şi preludiu care durează cel puţin 10 minute, după care urmează poziţii din acelea cu pus la perete şi pe birou, atunci facem advertising pur sau publicitate.

Dacă vorbiţi porno la telefon- un fel de phone sex- atunci ăla e telemarketing.

Dacă faceţi sex şi scoateţi sunete care reverberează până în celelalte camere, atunci aceea e recunoaşterea brandului.

Dacă mergeţi în oraş, luaţi cina, vă plimbaţi prin parc, luaţi lumânări (scârbos, dar cred că majoritatea fetelor preferă varianta asta), ajungeţi în pat, preludiul durează cel puţin 10 minute şi aveţi orgasm împreună, atunci toate astea reprezintă relaţiile publice.

Voi ce părăre aveţi?

Mulţumesc pentru inspiraţie http://andreeamarc.com/relatii-publice/

Scurgeri de e-mailuri

La cursul de PR online profu’ ne-a pomenit de ideea e-mailurilor ca metodă de comunicare, apoi ne-a spus că în istoria relaţioniştilor mailurile au încurcat mai mult din cauza uşurinţei cu care ele pot fi deviate sau, ca să reproduc exact ce a zis, din cauza unor „scurgeri ale e-mailurilor”.

Din păcate, s-ar putea se întâmple asta, poate chiar în cazul unuia dintre noi. Din câte am citit, cel mai bine ar fi să avem două adrese de mail, una personală şi una pentru „afaceri”, recomandabil este să păstrăm pentru noi părerile personale în legătură cu alte persoane din anturajul profesional şi să nu le postăm nicăieri, nici măcar pe blog.

Ca să înţelegeţi despre ce e vorba uitaţi-vă la filmul The proposal.

 

Dacă aveţi exemple de situaţii în care e-mailul nu v-a ajutat, vă învit să scrieţi despre ele.

PS: (Sau scrieţi despre scurgeri :p)

Vă place păsărica? Daţi follow!

Ce ştim noi despre Twitter?

Pe site-ul http://www.twitip.com/twitter-versus-facebook/, Twitterul este descris ca fiind un hibrid între e-mail, messenger şi blogging.

Să fie chiar aşa? Din câte ştiu eu, nu sunt mulţi studenţi din anul nostru care utilizează puterea comunicării prin intermediul Twitterului; unul dintre motive ar putea fi structura cu care lucrează site-ul, nu ai prea multe poze, mai mult scris, ceea ce evident pare descurajant deja pentru multă lume. În dreapta ai tweeturi, following şi followeri, iar în stanga ai o bară în care poţi posta orice vrei tu. Sub asta ai toate postările pe care le-au avut cei cărora le-ai dat follow.

Care e ideea? Din ceea ce am ruminat eu şi ce m-am prins, Twitter este locul în care dacă dai follow nu înseamnă că eşti prieten cu acea persoană, chiar mai mult de atât, de cele mai multe ori dăm follow la branduri sau instituţii, la ziare şi reviste sau la programe TV.

Ideea este că cel mai interesant lucru la Twitter este reprezentat de faptul că nu trebuie să ştii nimic despre follower pentru că accentul este pus pe ceea ce followerul scrie.

Voi ce părere aveţi?

Contul meu de twitter: twitter.com/oanacondurache

sursa pozei:http://bravonet.ro/blog/10-conturi-fictive-de-twitter-la-care-trebuie-sa-dai-follow/2011/07/11/

Brand me, I’m famous!

Da, branding.

De ce?

Pentru că vrem?

Dacă nu vrem?

Nu citiţi!

Pe la vârsta de 10 ani obişnuiam să visez că voi ajunge faimoasă, la Hollywood, America reprezenta „micul” meu target. Nu am renunţat la idee până pe la 13 ani, când o tipă mi-a trântit şi mi-a terfelit toate visele, le-am împărtăşit cu o persoană pe care o cunoşteam de vreo două zile şi ea mi-a frânt inimioara, mi-a spus că americanii sunt proşti, că nu voi ajunge mai departe de graniţa Germaniei şi să-mi mai pun pofta-n cui că prea multe vreau.

Nu îmi aduc aminte grimasa tipei când mi-a spus toate astea, dar reminiscenţa sentimentului de dezamăgire sălăşuieşte în mine. Trist.

Acum, încerc să îmi hrănesc visele din nou, ca la 10 ani, nu vreau să ajung la Hollywood, dar vreau cu siguranţă să-mi creez un brand. Visez ca, într-o zi, să mă lovească un unicorn în creştetul capului şi să îmi vină o idee genială, pentru ca mai apoi să se uşureze pe mine o cioară astfel încât ideea mea să valoreze câteva mii de euro. Promiţător, nu?

Am citit un articol de pe http://www.thewritemarket.com şi am văzut cam câţi paşi va trebui să urmez ca să-mi fac un brand:

-Targetul

-Sloganul

-Logo-ul

-Politica firmei

-Credibilitatea

-Strategiile de marketing

Paşii ăştia par simpli, dar eu m-am împotmolit atunci când am încercat să iau în serios targetul.

Am început să mă plâng pe la prieteni, să le spun că eu voi fi singura care va rămâne fără job, că voi trăi din mila altora şi voi locui la vară-mea acasă cu un part-time job de redactor pe un salariu din care îmi voi putea cumpăra doar o pereche de pantofi şi o carte pe lună. Apoi am realizat că mă voi descurca eu cumva. What’s the best job in the world?

De ce vrem să PRostim lumea?

Când am luat decizia să alegem specializarea în relaţii publice, probabil că ne gândeam la cu totul altceva, ne gândeam că vom cuceri lumea cu ideile noastre ingenioase despre cum poate o companie să se ridice, unii dintre noi credeam că vom ajunge mari purtători de cuvânt; fără îndoială că acestea sunt câteva din visele la care jinduiam toţi la începutul primului an de faculatate, apoi lucrurile     s-au schimbat.

Pe măsură ce treceau săptămânile, am realizat că relaţiile publice implică mai mult decât idei de reclame, pliante sau afişe, la sfârşitul primului an ne-am dezmeticit şi am conchis aproape toţi că avem ceva în comun: ne place să ne PRostim.

Într-adevăr, PR-ul nu e numai despre reclame, dar ne-am distrat lucrând în echipă la modele de pliante, afişe şi broşuri. PR-ul nu e numai despre persuadarea lumii, dar ne-am amuzat când am aflat că putem să ocolim adevărul în reclame fără probleme.

Poate că suntem cei mai „PRoşti” din Politehnică, dar noi stăm cel mai des pe Facebook şi pe Twitter în timpul orelor de curs.

La finalul zilei, sperăm ca măcar jumătate din noi să fim şi mai buni la PRostit publicurile ţintă.