Fiecare cu jobul lui

Ca să evităm situații neplăcute atunci când vrem să organizăm un eveniment sau o campanie, cel mai bine ar fi să ne documentăm în legătură cu invitații sau speaker-ii, să știm cum preferă să fie prezentați, dar mai ales care este titlul pe care îl preferă în dreptul numelui. La cadrele didactice din învățământul superior este destul de clar, însă la reprezentanții media cum le spunem?

Dacă încercăm să delimităm clar termenii de blogger și jurnalist, găsim câteva diferențe evidente. Spre exemplu, jurnaliștii au domenii de activitate bine stabilite, iar prin natura jobului sunt obiectivi în articolele lor; bloggerii decid domeniile principale pe care se axează în conținut în funcție de public și sigur sunt subiectivi prin natura suportului pe care scriu.

Jurnaliștii au o facultate a lor, pe când bloggerii (rectificare) abia în 2009 și-au înființat o ,,Școală de blog” , iar diplomele cel mai probabil că nu pot fi co(u)mpa(ă)rate.

Dacă citim profilul unui jurnalist, care ulterior și-a făcut și un blog, la ocupație va scrie prima oară jurnalist, apoi blogger- asta în cazul în care are succes în blogosferă, ceea ce înseamnă că marea majoritate consideră că a fi blogger ori e un job alternativ, pe lângă alt job, ori că blogging-ul este un hobby, o pasiune sau o necesitate în profesia de jurnalist.

Pe de altă parte, în Statele Unite, bloggerii invitați la evenimente au ecusoane pe care este scris ”blogger”/ ”press”.

Bottom line is: cunoaștem diferența dintre bloggeri și jurnaliști, însă, ca specialiști în PR ar trebui să știm că mulți dintre jurnaliști, mai ales veteranii, au o atitudine aproape negativă față de bloggeri, au mândria lor și s-ar putea să fie indignați dacă sunt confundați sau puși laolaltă cu micuții mâncători de SEO.

Că tot veni vorba, mi-ar fi plăcut să merg la evenimentul ăsta și să observ detaliile.

Ai parte?

Vă mai amintiți de super faimoasa, super erotica reclamă la Kandia?

Cred că aveam vreo 13 ani când reclama era difuzată la televizor și îmi amintesc acel sentiment-de puber scârbelnic- când abia așteptam să vină pauza publicitară, o prindeam destul de rar, mai ales că se difuza la ore târzii și doar pe anumite canale tv, iar eu, ca o elevă silitoare și conștiincioasă, închideam televizorul la ora 8 și jumătate ca să mai pot citi încă o oră înainte de culcare, așa că nu prea apucam să mă bucur de reclama mea preferată.

După cum ați observat, iubirea  mea pentru hedonismul erotic s-a manifestat de la o vârstă fragedă, deci înțelegeți nemulțumirea mea când am văzut că reclama a dispărut de tot de pe posturi. Eram revoltată, indignată, dar mai ales frustrată la ideea că nu o voi mai vedea niciodată, adică… era reclama mea, simțeam că făcea parte din adolescența mea precoce, prima oară când am văzut reclama la ciocolata Kandia a fost prima oară când am realizat că mi-ar plăcea să lucrez sau măcar să cochetez în domeniul și cu publicitatea și advertising-ul.

Am auzit ulterior că a fost interzisă pentru că imaginile erau prea deocheate, că era prea mult chiar și pentru o reclamă și cică mai era și cu tentă rasistă pe deasupra.

Ei… cu tristețe în sufletul meu de carne și cu dorința încă în suflet 😛 vă spun că mi-ar plăcea tare mult să mai văd reclame din astea. Știu că există astfel de reclame, dar nu sunt difuzate pe tv; în ciuda reglementărilor CNA, mult mai restrictive acum, aș vrea să deschid și eu într-o zi televizorul și să rămân fascinată, măcar puțin impresionată sau gâdilată de o reclamă de acest gen.

Fie că sunteți sau nu de acord cu mine, sigur aveți vreo reclamă care v-a marcat anii ”copilăriei” și încă păstrați acele reminiscențe în mintea voastră, sau n-am dreptate?

Cu cine ai vrea să o faci?

Să mergem într-o lume paralelă, în care toate evenimentele decurg după bunul nostru plac. Să zicem că suntem cei mai cunoscuţi bloggeri şi avem sute de mii de follow-eri. Să ne imaginăm că lumea ne ia în serios şi că firmele şi companiile vor să colaboreze  cu noi  prin advertising pe blog nostru. Aici vine marea întrebare?

Cu cine aţi alege să colaboraţi? În ce măsură aţi alege un brand pentru bani în defavoarea gusturilor voastre cu privire la acea companie?

Eu, spre exemplu, nu aş alege Danone şi campania „obiceiuri sănătoase” de la Activia pentru că nu îmi plac iaurturile, iar dacă voi ajunge să am probleme ca menopauzatele din reclamă mai târziu, probabil că îmi voi nega bătrâneţea şi voi trăi în depresie (asta dacă nu reuşesc să atrag un puştan care să mă „întinerească”).

În rest, cred că aş accepta să colaborez cu relativ orice companie. Mi-ar plăcea să am ads cu un conţinut de genul: metode contraceptive, mărire de penis, de sâni, teste IQ online, pantofi, cabinet de obstetrică şi ginecologie şi tot aşa.

Ca să revenim în lumea noastră, aş spune că cel mai probabil oricare din noi ar colabora cu tot felul de branduri, companii şi firme dubioase pentru că, în final, avem toţi nevoie de bani, problema este că nu prea avem public, suntem încă mici, invizibili şi mulţi dintre noi vom rămâne aşa în blogosferă.

În rest, keep on dreamin’! … sau n-am dreptate?

Bad XXX

Am încercat să fiu serioasă, dar nu am reuşit (adevărul e că nu am încercat prea tare). O situaţie de bad PR poate fi cea a blondei cu paie în loc de creier, Paris Hilton, adică publicarea pe site-uri a unui filmuleţ porno cu ea şi un tip care o călărea.

Recent am citit pe Twitter şi despre Kim Kardashian (ass-star-a devenit faimoasă pentru curuleanţa ei) unde scria că există un video cu ea şi fostul ei iubit tot în ipostaze XXX. Nu ştiu dacă a vrut bomboasa să copieze strategia moştenitoarei lanţurilor hoteliere Hilton, dar dacă e aşa, clar e bad PR pentru că e căsătorită. Nu e chiar aşa grav ca o situaţie în care un preşedinte este prins cu amanta, dar e undeva pe acolo, mai ales că tipa chiar avea „fani”.

Deci, Domn Profesor, am scris despre o situaţie reală de bad PR online 😛

I, I follow…I, I follow!!!

De ce vă faceţi cont pe Twitter? Postaţi pe Twitter sau doar urmăriţi postările altora?

Dacă aveţi sau nu cont pe reţeaua păsăricii nu mă priveşte, nu îmi pasă, dar vă zic doar că un cont pe Twitter poate deveni un instrument folositor pentru PR-işti, iar colegii care au cont pot confirma sau măcar pot minţi de dragul ciripitoarei albastre :p

E simplu (credeţi-mă e simplu dacă şi eu m-am prins), dacă ştiţi cui să-i daţi follow veţi avea ştiri, evenimente şi entertainment  la botul calului şi nici măcar nu va trebui să vă daţi cu părerea, o vor face bloggerii, voi trebuie doar să citiţi, eventual să trimiteţi un comment şi tai, tai!

Nu zic să vă faceţi cont sau să deveniţi fani, zic doar că reprezintă un avantaj.

Cum s-o faci în grup

Vă mai amintiţi orele de istorie din clasele mici, când învăţam despre triburile incaşe, dacice, indiene bla, bla? Ei bine, tribul are altă conotaţie acum, în terminologia PR-ului îndeosebi, cel puţin aşa scrie pe site-ul ultra frecventat de toata grupa noastră http://www.mindjumpers.com.

Cică aşa procedează companiile în ultimii ani: „cheamă” lumea pe la forumuri, pe la bloguri, îi invită la comentarii pentru ca mai apoi să creeze un fel de pastişă după toate ideile altora puse laolaltă şi încropesc idei şi proiecte de campanii care de regulă au succes.

Ideea e bună, plus că e mult mai plăcut în grup, de cele mai multe ori totul se termină cu bine, dar partea proastă e că la final cei mai breji sau mai sprinteni la minte îşi asumă meritele. 😛

Ai fost băiat rău şi trebuie să te legăm!!!

Dacă tot trebuie să vorbim despre bad PR, hai mai întâi să vorbim despre moravurile oamenilor din jurul nostru şi despre ce influenţă au ele asupra noastră.

Ei, hai să dăm câteva exemple. Ce ziceţi râsul isteric cu tente spasmodice ale unui personaj cunoscut nouă şi care ne predă într-un mod atât de „amuzant” şi creepy în acelaşi timp?

Dar mai e: imaginaţi-vă la bazinul de la baza II al Politehnicii, ieşind din apă relaxaţi, când deodată se arată persoana pe care aţi respectat-o atât de mult, care stătea în faţa voastră în sacou şi pantaloni, iar acum e acoperit doar de un costum de baie. Nu spun că e un lucru rău, dar personal, nu aş mai putea să mă concentrez la seminarii sau la cursuri la fel dacă mi s-ar întâmpla asta. Câţiva drintre noi au văzut şi „partea cealaltă”, poate nu au vrut să facă mare tevatură din acest lucru, dar dacă ar face, ce ar spune?

Dar ce ziceţi de domnul Ciurel? E simpatic, ştie el ce zice, dar nu prea auzim ce zice (nu doar pentru că am stat în spate la ultimul curs), mi-au confirmat asta şi fetele din primul rând, asta e o problemă, pentru că oricât am încerca să fim atenţi, cuvintele par să se piardă pe drum, între o mustaţă şi aerul irespirabil din Ca3.

Asta numesc eu o comunicare nereuşită, care ajunge distorsionat, care lasă loc de interpretări sau neînţelegeri în rândul publicului său.

🙂

Cum să o faci în PR

Nu sunteţi de părere că relaţiile publice seamănă puţin cu relaţiile sexuale?

Hai să luăm poziţia misionarului de pildă, parcă seamănă cu marketingul direct, pentru că sunteţi faţă în faţă, dar nu faceţi o treabă prea bună. Atunci cănd mai există şi preludiu care durează cel puţin 10 minute, după care urmează poziţii din acelea cu pus la perete şi pe birou, atunci facem advertising pur sau publicitate.

Dacă vorbiţi porno la telefon- un fel de phone sex- atunci ăla e telemarketing.

Dacă faceţi sex şi scoateţi sunete care reverberează până în celelalte camere, atunci aceea e recunoaşterea brandului.

Dacă mergeţi în oraş, luaţi cina, vă plimbaţi prin parc, luaţi lumânări (scârbos, dar cred că majoritatea fetelor preferă varianta asta), ajungeţi în pat, preludiul durează cel puţin 10 minute şi aveţi orgasm împreună, atunci toate astea reprezintă relaţiile publice.

Voi ce părăre aveţi?

Mulţumesc pentru inspiraţie http://andreeamarc.com/relatii-publice/

Scurgeri de e-mailuri

La cursul de PR online profu’ ne-a pomenit de ideea e-mailurilor ca metodă de comunicare, apoi ne-a spus că în istoria relaţioniştilor mailurile au încurcat mai mult din cauza uşurinţei cu care ele pot fi deviate sau, ca să reproduc exact ce a zis, din cauza unor „scurgeri ale e-mailurilor”.

Din păcate, s-ar putea se întâmple asta, poate chiar în cazul unuia dintre noi. Din câte am citit, cel mai bine ar fi să avem două adrese de mail, una personală şi una pentru „afaceri”, recomandabil este să păstrăm pentru noi părerile personale în legătură cu alte persoane din anturajul profesional şi să nu le postăm nicăieri, nici măcar pe blog.

Ca să înţelegeţi despre ce e vorba uitaţi-vă la filmul The proposal.

 

Dacă aveţi exemple de situaţii în care e-mailul nu v-a ajutat, vă învit să scrieţi despre ele.

PS: (Sau scrieţi despre scurgeri :p)

De ce vrem să PRostim lumea?

Când am luat decizia să alegem specializarea în relaţii publice, probabil că ne gândeam la cu totul altceva, ne gândeam că vom cuceri lumea cu ideile noastre ingenioase despre cum poate o companie să se ridice, unii dintre noi credeam că vom ajunge mari purtători de cuvânt; fără îndoială că acestea sunt câteva din visele la care jinduiam toţi la începutul primului an de faculatate, apoi lucrurile     s-au schimbat.

Pe măsură ce treceau săptămânile, am realizat că relaţiile publice implică mai mult decât idei de reclame, pliante sau afişe, la sfârşitul primului an ne-am dezmeticit şi am conchis aproape toţi că avem ceva în comun: ne place să ne PRostim.

Într-adevăr, PR-ul nu e numai despre reclame, dar ne-am distrat lucrând în echipă la modele de pliante, afişe şi broşuri. PR-ul nu e numai despre persuadarea lumii, dar ne-am amuzat când am aflat că putem să ocolim adevărul în reclame fără probleme.

Poate că suntem cei mai „PRoşti” din Politehnică, dar noi stăm cel mai des pe Facebook şi pe Twitter în timpul orelor de curs.

La finalul zilei, sperăm ca măcar jumătate din noi să fim şi mai buni la PRostit publicurile ţintă.