Deviația strică reputația

Dacă tot au postat bloggerii feedback (aici mă refer în special la Andreea Ursu), de la Social Media Snow Camp, am să tratez tema reputației online plecând de la ce au spus câțiva dintre ei.

Victor Kapra zicea că „Social Media ar trebui să funcționeze pe principiul „știu pe cineva”. Da, dacă pornim de la ideea că cei care se aseamănă se adună, chiar și online, din click în click dai de cineva și cineva (dacă vrea) dă de tine,  în final nu astfel este determinată reputația; adică, nimeni nu te va categorisi pozitiv sau negativ în funcție de site-ul sau blogul care l-a trimis la tine, ci mai de grabă din profilul pe care îl construiești pe blog sau pe rețelele de socializare.

Cabral  spunea că „cel mai sigur mod de a-ți pierde followerii și fanii e de a te lăuda singur”. Nu neapărat, inegalabilul Charlie Sheen a postat pe contul lui de Youtube (Sheen’s Korner) câteva clipuri în care-fiind probabil fumat- s-a lăudat și s-a autoproclamat în toate felurile, plus că a mai băgat și câteva cuvinte urâte la adresa lui Chuck Lorre… și totuși nu și-a pierdut fanii, ba mai mult, anul ăsta stabilit un record mondial pentru cel mai scurt timp în care s-au înregistrat un milion de followeri la contul lui Charlie pe Twitter.

Chinezu l-a citat pe Socrate care zicea că ”Buna reputație înseamnă efortul de a fi mereu ceea ce vrei să pari că ești”; bun, asta e cu două tăișuri. De ce ai vrea să ”pari” cumva, ideea este să fii autohton, nu? Dar, dacă ai mari șanse să dai greș fiind adevăratul ”tu”?

Ceea ce mi-a atras atenția și m-a determinat să doresc să mă schimb puțin privind reputația online a fost o întâmplare nefericită în care cuvintele și pozele mele au fost percepute greșit. Da, e adevărat, scheletul din dulap ar trebui să rămână un secret, însă cum să mă cenzurez într-atât încât să nu îmi afecteze partea kinky a personalității mele, CUM?

Fiecare cu jobul lui

Ca să evităm situații neplăcute atunci când vrem să organizăm un eveniment sau o campanie, cel mai bine ar fi să ne documentăm în legătură cu invitații sau speaker-ii, să știm cum preferă să fie prezentați, dar mai ales care este titlul pe care îl preferă în dreptul numelui. La cadrele didactice din învățământul superior este destul de clar, însă la reprezentanții media cum le spunem?

Dacă încercăm să delimităm clar termenii de blogger și jurnalist, găsim câteva diferențe evidente. Spre exemplu, jurnaliștii au domenii de activitate bine stabilite, iar prin natura jobului sunt obiectivi în articolele lor; bloggerii decid domeniile principale pe care se axează în conținut în funcție de public și sigur sunt subiectivi prin natura suportului pe care scriu.

Jurnaliștii au o facultate a lor, pe când bloggerii (rectificare) abia în 2009 și-au înființat o ,,Școală de blog” , iar diplomele cel mai probabil că nu pot fi co(u)mpa(ă)rate.

Dacă citim profilul unui jurnalist, care ulterior și-a făcut și un blog, la ocupație va scrie prima oară jurnalist, apoi blogger- asta în cazul în care are succes în blogosferă, ceea ce înseamnă că marea majoritate consideră că a fi blogger ori e un job alternativ, pe lângă alt job, ori că blogging-ul este un hobby, o pasiune sau o necesitate în profesia de jurnalist.

Pe de altă parte, în Statele Unite, bloggerii invitați la evenimente au ecusoane pe care este scris ”blogger”/ ”press”.

Bottom line is: cunoaștem diferența dintre bloggeri și jurnaliști, însă, ca specialiști în PR ar trebui să știm că mulți dintre jurnaliști, mai ales veteranii, au o atitudine aproape negativă față de bloggeri, au mândria lor și s-ar putea să fie indignați dacă sunt confundați sau puși laolaltă cu micuții mâncători de SEO.

Că tot veni vorba, mi-ar fi plăcut să merg la evenimentul ăsta și să observ detaliile.

Oh, no you didn’t!

Lari mi-a dat leapşa şi se pare că trebuie să spun care cred eu că e cea mai urâtă modalitate de a răspunde la comentarii negative.

Eu cred că depinde de situaţie; dacă postezi texte de rahat şi ai ceva ceva follow-eri, atunci cel mai probabil că ei vor reacţiona negativ sau cel puţin neutru, i.e. nu vor comenta deloc. Când asta se întâmplă, cel mai penibil lucru pe care l-ai putea face ar fi să îţi dai comment singur.

Dacă postezi texte cu teme delicate sau controversate, cu siguranţă vor fi două feluri de comment-uri, pro şi contra. Dacă ai noroc şi mulţi vizualizatori, se vor ataca unii pe alţii, dacă nu, va trebui oarecum să le dai replică la cei care depăşesc măsura-desigur trebuie să te asiguri că ai câştig de cauză. Cea mai urâtă situaţie ar fi cea în care începi să le-o tragi cu înjurături.

Când cei care comentează te atacă direct pe tine în comment, nu textele tale, atunci treaba e complicată. Pe de o parte tu vrei să araţi că nimeni nu face mişto de tine, pe de altă parte vrei să pari educat. Cea mai proastă mişcare pe care ai putea să o faci ar fi să îţi înşiri toate calităţile într-un reply, să te ridici în slăvi şi să te flatezi singur ca să îl faci să înţeleagă că eşti un zeu şi cum de şi-a permis să pună degetele lui de muritor pe tastatură şi să dea un asemenea coment lui alpha şi omega al blogurilor.

Cam atât mi-a venit în minte să scriu în legătură cu acest subiect.

Dau leapşa mai departe la:

Costel

Caius

Alisa

Iza

Relu

I, I follow…I, I follow!!!

De ce vă faceţi cont pe Twitter? Postaţi pe Twitter sau doar urmăriţi postările altora?

Dacă aveţi sau nu cont pe reţeaua păsăricii nu mă priveşte, nu îmi pasă, dar vă zic doar că un cont pe Twitter poate deveni un instrument folositor pentru PR-işti, iar colegii care au cont pot confirma sau măcar pot minţi de dragul ciripitoarei albastre :p

E simplu (credeţi-mă e simplu dacă şi eu m-am prins), dacă ştiţi cui să-i daţi follow veţi avea ştiri, evenimente şi entertainment  la botul calului şi nici măcar nu va trebui să vă daţi cu părerea, o vor face bloggerii, voi trebuie doar să citiţi, eventual să trimiteţi un comment şi tai, tai!

Nu zic să vă faceţi cont sau să deveniţi fani, zic doar că reprezintă un avantaj.

Loong Tail :P

Stimate Domnule Ciurel,

Ştiu că trebuie să scriu despre long tail,

Dar mi-e tare greu…

De ce nu pot să scriu despre ce vreau eu?

E corect oare,

Să scriem la comanda dumitale?

Oare aşa e bine să ne pregătim,

Să stăm toată ziua şi să gugăluim?

Unii dintre noi nici măcar nu ştim să scriem

şi nu ne lăsaţi nici să copiem,

Noi venim la seminar

ca să intrăm pe Facebook iar,

Venim pentru prezenţe,

iar în pauză ne strecurăm afară pe sub,

pentru că nu mai vrem să ne uităm pe Youtube.

…………………………………………………………………

Domnule Ciurel,

Nu am scris despre Long tail,

dar am să încerc în viitor

să scriu mai cu spor.

 

 

Cum s-o faci în grup

Vă mai amintiţi orele de istorie din clasele mici, când învăţam despre triburile incaşe, dacice, indiene bla, bla? Ei bine, tribul are altă conotaţie acum, în terminologia PR-ului îndeosebi, cel puţin aşa scrie pe site-ul ultra frecventat de toata grupa noastră http://www.mindjumpers.com.

Cică aşa procedează companiile în ultimii ani: „cheamă” lumea pe la forumuri, pe la bloguri, îi invită la comentarii pentru ca mai apoi să creeze un fel de pastişă după toate ideile altora puse laolaltă şi încropesc idei şi proiecte de campanii care de regulă au succes.

Ideea e bună, plus că e mult mai plăcut în grup, de cele mai multe ori totul se termină cu bine, dar partea proastă e că la final cei mai breji sau mai sprinteni la minte îşi asumă meritele. 😛

Ai fost băiat rău şi trebuie să te legăm!!!

Dacă tot trebuie să vorbim despre bad PR, hai mai întâi să vorbim despre moravurile oamenilor din jurul nostru şi despre ce influenţă au ele asupra noastră.

Ei, hai să dăm câteva exemple. Ce ziceţi râsul isteric cu tente spasmodice ale unui personaj cunoscut nouă şi care ne predă într-un mod atât de „amuzant” şi creepy în acelaşi timp?

Dar mai e: imaginaţi-vă la bazinul de la baza II al Politehnicii, ieşind din apă relaxaţi, când deodată se arată persoana pe care aţi respectat-o atât de mult, care stătea în faţa voastră în sacou şi pantaloni, iar acum e acoperit doar de un costum de baie. Nu spun că e un lucru rău, dar personal, nu aş mai putea să mă concentrez la seminarii sau la cursuri la fel dacă mi s-ar întâmpla asta. Câţiva drintre noi au văzut şi „partea cealaltă”, poate nu au vrut să facă mare tevatură din acest lucru, dar dacă ar face, ce ar spune?

Dar ce ziceţi de domnul Ciurel? E simpatic, ştie el ce zice, dar nu prea auzim ce zice (nu doar pentru că am stat în spate la ultimul curs), mi-au confirmat asta şi fetele din primul rând, asta e o problemă, pentru că oricât am încerca să fim atenţi, cuvintele par să se piardă pe drum, între o mustaţă şi aerul irespirabil din Ca3.

Asta numesc eu o comunicare nereuşită, care ajunge distorsionat, care lasă loc de interpretări sau neînţelegeri în rândul publicului său.

🙂

Cu cât e mai mare cu atât e mai bine

Domnul Ciurel mă inspiră în fiecare zi. Bine, poate nu în fiecare zi, doar când ne predă nişte cursuri atât de interesante şi entuziaste. Nu auzeam prea bine ce dicta acolo despre publicaţiile utilizate în relaţii publice, dar am tresărit când l-am auzit spunând câteva cuvinte magice, muzică pentru urechile mele: „cu cât e mai mare cu atât e mai bine”.

Ei, ce ziceţi? Voi ăştia care aţi fost mai atenţi decât mine, spuneţi-mi care a fost ideea şi de ce a ales domnul Ciurel să folosească această analogie când ştia că sunt în sală.