Brand me, I’m famous!

Da, branding.

De ce?

Pentru că vrem?

Dacă nu vrem?

Nu citiţi!

Pe la vârsta de 10 ani obişnuiam să visez că voi ajunge faimoasă, la Hollywood, America reprezenta „micul” meu target. Nu am renunţat la idee până pe la 13 ani, când o tipă mi-a trântit şi mi-a terfelit toate visele, le-am împărtăşit cu o persoană pe care o cunoşteam de vreo două zile şi ea mi-a frânt inimioara, mi-a spus că americanii sunt proşti, că nu voi ajunge mai departe de graniţa Germaniei şi să-mi mai pun pofta-n cui că prea multe vreau.

Nu îmi aduc aminte grimasa tipei când mi-a spus toate astea, dar reminiscenţa sentimentului de dezamăgire sălăşuieşte în mine. Trist.

Acum, încerc să îmi hrănesc visele din nou, ca la 10 ani, nu vreau să ajung la Hollywood, dar vreau cu siguranţă să-mi creez un brand. Visez ca, într-o zi, să mă lovească un unicorn în creştetul capului şi să îmi vină o idee genială, pentru ca mai apoi să se uşureze pe mine o cioară astfel încât ideea mea să valoreze câteva mii de euro. Promiţător, nu?

Am citit un articol de pe http://www.thewritemarket.com şi am văzut cam câţi paşi va trebui să urmez ca să-mi fac un brand:

-Targetul

-Sloganul

-Logo-ul

-Politica firmei

-Credibilitatea

-Strategiile de marketing

Paşii ăştia par simpli, dar eu m-am împotmolit atunci când am încercat să iau în serios targetul.

Am început să mă plâng pe la prieteni, să le spun că eu voi fi singura care va rămâne fără job, că voi trăi din mila altora şi voi locui la vară-mea acasă cu un part-time job de redactor pe un salariu din care îmi voi putea cumpăra doar o pereche de pantofi şi o carte pe lună. Apoi am realizat că mă voi descurca eu cumva. What’s the best job in the world?